Statistici recente indică faptul că doar 5% dintre profesorii din învățământul preuniversitar au declarat venituri din meditații la ANAF. În 2025, numărul acestora a scăzut la 12.503 de persoane, de la 12.772 în anul precedent, ceea ce sugerează o tendință de scădere în raportarea oficială a veniturilor. Această cifră este considerată extrem de mică în contextul unei piețe care, în realitate, ar putea fi mult mai vastă și mai profitabilă.
Analistul economic Adrian Negrescu explică faptul că evaziunea fiscală în acest domeniu este alimentată de salariile mici ale profesorilor și de lipsa de control a autorităților. Conform acestuia, există o înțelegere tacită între cei verificați și autorități, profesorii fiind nevoiți să caute venituri suplimentare pentru a compensa remunerările mici. Adrian Negrescu menționează că meditațiile funcționează ca o supapă financiară, însă subliniază că acest fenomen nu rezolvă problemele de fond ale educației.
Cătălin Viorel Nan, președintele Federației Naționale a Părinților – Edupart, estimează că valoarea reală a pieței de meditații poate atinge 1 miliard de euro pe an. Acesta se bazează pe date care indică faptul că 78% dintre părinții care plătesc pentru meditații nu primesc bon fiscal. Dacă se ia în calcul un cost mediu anual de 6.234 de lei pentru aproximativ 850.000 de copii, suma totală ar putea ajunge la aproximativ 5,3 miliarde de lei.
Problema principală ridicată de Cătălin Viorel Nan este inegalitatea de șanse creată de acest sistem de învățământ paralel. Meditațiile, care ar trebui să fie un instrument punctual pentru nevoi specifice, devin o condiție pentru ca elevii să țină pasul cu școala. Această situație pune sub semn lênul capacitatea sistemului public de educație de a asigura competențele de bază, transformând pregătirea privată într-o necesitate pentru succesul la examenele naționale.
În acest context, responsabilitatea fiscalizării revine celui care încasează venitul, nu părinților. Cătălin Viorel Nan subliniază că părinții nu pot fi considerați agenți de control fiscal, deoarece scopul lor principal este educația copilului, nu administrarea taxelor. De asemenea, el menționează că sistemul public de educație trebuie să fie capabil să producă competențe de bază, evitând astfel dependența de cheltuielile suplimentare ale familiilor.
În sistemul de învățământ actual, presiunea economică asupra familiilor este vizibilă, în timp ce rezultatele testelor internaționale precum PISA arată dificultăți în materie de matematică și lectură. Această realitate evidențiază necesitatea unei reforme a capacității sistemului public de a oferi o educație de calitate fără a depinde de resursele suplimentare ale părinților.