Industria metalurgică din România se confruntă cu riscul unui declin continuu în absența investițiilor masive și a unor măsuri de sprijin concrete. Conform unei analize realizate de Energy Policy Group, sectorul are nevoie de soluții pentru reducerea costurilor cu energia electrică, acces la finanțare și dezvoltarea producției cu emisii scăzute de carbon. Această situație apare în ciuda potențialului României de a deveni un producător regional competitiv de metale.
Sectorul aluminiului este marcat de activitatea ALRO Slatina, principalul producător primar din țară și cel mai mare consumator de energie electrică. Deși compania a înregistrat o creștere de 5% a producției primare față de anul precedent, impulsionată de cererea din industriile de apărare și aerospațială, costul energiei rămâne o barieră majoră. Această vulnerabilitate afectează direct capacitatea de transformare tehnologică a întregului segment de producție de aluminiu.
În segmentul oțelului primar, situația este critică, exemplificată de cazul Liberty Galați, singurul producător de acest tip rămas la nivel național. Compania a intrat în insolvență în 2025 din cauza datoriilor, iar combinatul se află în proces de licitație după două runde internaționale fără oferte. În contrast, producătorii de oțel secundar, precum ArcelorMittal (Hunedoara), Tenaris Silcotub (Călărași) sau AFV Beltrame Group, au reușit evoluții prin investiții în energie regenerabilă și retehnologizare.
Industria cuprului suferă de lipsa infrastructurii necesare pentru prelucrarea materiei prime, deși România deține rezerve considerabile administrate de Cupru Min. În prezent, minereul sau concentratul este trimis pentru prelucrare în afara Europei, inclusiv în China, astfel încât țara să exporte materie primă și să importe cupru procesat. Un alt punct de interes este achiziția combinatului Oțelul Roșu de către UMB Group, care propune un plan de modernizare și decarbonizare.
Analiza semnalează că industria se află la intersecția obiectivelor europene de autonomie strategică, securitate energetică și decarbonizare. Autorii, Izabela Manea și Sabina Ghiță, subliniază că România are resursele necesare, dar îi lipsește o strategie industrială care să prioritizeze dezvoltarea infrastructurii pentru decarbonizare și accesul la energie la prețuri competitive. Este necesară o utilizare mai eficientă a fondurilor publice și a achizițiilor publice ecologice pentru a susține transformarea.
Evoluția acestor industrie de bază este strâns legată de contextul economic european și de capacitatea de a atinge țintele de mediu ale Uniunii Europene. Monitorizarea prin instrumente precum CEE Metals Transition Tracker poate ajuta autoritățile să înțeleagă nevoile actuale. Mobilizarea fondurilor pentru industriile viitorului depinde de o reglementare care să faciliteze competitivitatea și să protejeze securitatea energetică a regiunii.