Agențiile de rating, precum S&P Global Ratings, Moody’s și Fitch Ratings, oferă evaluări ale riscului de credit care influențează direct dobânzile plătite de un stat pentru a se împrumuta. Aceste companii private notează capacitatea statelor sau a corporațiilor de a-și plăti datoria la timp și integral. Rezultatul acestor analize, numit rating suveran în cazul țărilor, determină ce active pot cumpăra fondurile și ce condiții de finanțare primesc băncile pe piețele de capital.
În contextul actual, atenția se concentrează pe poziția României, după ce S&P Global Ratings a menținut ratingul țării la nivelul „BBB-/A-3”. Această notă reprezintă limita inferioară a categoriei investment grade, fiind doar o treaptă deasupra categoriei speculative BB+. O retrogradare de la BBB- la BB+ ar putea avea consecințe economice majore, deoarece fiecare evaluare este monitorizată atent de Ministerul Finanțelor, BNR și de investitorii internaționali.
Pentru a ajunge la aceste concluzii, agențiile analizează o serie de factori economici și politici, inclusiv situația fiscală, nivelul datoriei, creșterea economică și stabilitatea instituțională. Scala de evaluare pornește de la AAA, cel mai ridicat nivel, și coboară până la D, care indică incapacitatea de plată. Cu cât un emitent coboară pe această scară, cu atât riscul de credit este considerat mai mare, ceea ce impune investitorilor cererea unui randament mai ridicat.
Influența acestor companii asupra sistemului financiar provine din integrarea ratingurilor în regulamentele și mandatele instituțiilor. De exemplu, în cadrul Eurosistemului, Banca Centrală Europeană și băncile centrale naționale folosesc aceste evaluări pentru a determina dacă anumite active pot fi acceptate drept garanții. De asemenea, fondurile de investiții sau de pensii pot avea reguli interne care le obligă să vândă activele dacă acestea nu mai îndeplinesc anumite criterii de rating.
Istoria financiară arată riscurile asociate unei supra-dependențe de aceste evaluări, fenomen evidențiat în timpul crizei din 2008. Atunci, unele produse financiare complexe au primit nejustificat calificative AAA, deși riscul era mult mai mare. Investigațiile SEC au scos la iveală probleme de transparență și conflicte de interese în procesul de rating, deoarece modelul „issuer pays” permite emitentului să plătească agenția pentru evaluare, creând un potențial dezechilibru între independență și profit.
Reglementările europene au evoluat pentru a controla aceste riscuri, consolidând supravegherea prin intermediul ESMA după introducerea primelor reguli specifice la sfârșitul anului 2009. Astăzi, deși ratingurile rămân instrumente esențiale de analiză, Comisia Europeană avertizează că acestea nu trebuie să înlocuiască capacitatea propriu-zisă de evaluare a riscului a investitorilor. În România, menținerea ratingului în zona investment grade este crucială pentru controlul costurilor de finanțare ale statului.